Simti ca te sufoci, lacrimile iti umplu ochii iar sufletul iti este de plumb... greutatea gandurilor te trage in jos, in abisul binecunoscut de unde nu mai poti scapa asa usor. Te poti pierde acolo cu anii si nici nu iti dai seama cand a trecut timpul.
Ramane o singura consolare, ca poti pune punct oricand vrei tu, ai primit aceasta optiune in ziua in care te-ai nascut. Te invaluie in caldura si liniste gandul ca ai putea sa scapi de toata durere ce iti inunda existenta acum, gandurile s-ar topi intr-o clipa, ai fi poate liber... sau nu...
Se spune ca sinucigasii sunt niste melancolici dupa trecut, sunt melancolica dupa atatea lucruri din trecut, dupa atatea amintiri, dupa atatea clipe incat nu mi-ar ajunge o suta de vieti si le-as pune capat la toate daca asta ar aduce inapoi ceea ce imi lipseste cel mai mult.
Dar se merita? Poti sa te minti? Poti sa continui? Nimic nu va mai fi vreodata la fel, nici eu, nici tu... acum, azi totul s-a terminat, totul este pierdut. O sa renunt si eu intr-o buna zi pentru ca nu mai are sens oricum sa ma agat de niste amintiri. Este timpul sa pun totul intr-o cutie frumoasa si sa uit de ea pana cand timpul imi va deveni din nou prieten.
De ce? Cea mai dureroasa si mai stupida intrebare, la care nu va exista vreodata un raspuns corect, dar care ne va teroriza noptile si zilele. Ne va chinui pana cand nu vom mai putea despica firul in paispe. Invatam sa traim cu ea, cu gandurile, cu durerea, cu tristetea, cu amintirile...
